Toată viața am simțit că jobul meu e un maraton fără pauze, ambalat frumos în grafice și rapoarte. Am alergat dintr-un task în altul, am pus în slide-uri cuvinte pompoase și am semnat uneori rapoarte care nu mi-au adus nicio staisfacție reală. Și de fiecare dată când ieșeam din birou, cu ochii înroșiți de oboseală, o vedeam pe femeia de serviciu care dădea cu mopul pe hol. Părea liniștită. Părea împăcată. Părea că duce o viață mai simplă, mai clară, fără presiunea mailurilor și a apelurilor telefonice.
Recunosc: am invidiat-o. Mi-am spus în sinea mea că aș prefera să golesc coșuri de gunoi, decât să mai stau o clipă în fața unui Excel. Am preferat, în gând, să curăț un vas de toaletă, decât să înghit umilința unui manager care își varsă frustrările pe mine. Am idealizat, pentru o clipă, viața femeii de serviciu.
Până într-o zi.
La o pauză de țigară, o colegă a povestit ceva care m-a pus pe gânduri. Una dintre femeile de serviciu era deprimată. Fusese întrebată ce are, și a răspuns simplu:
— Toată viața am strâns gunoi.
Și acolo s-a făcut liniște.
A spus că și ea visase la o carieră. Nu la ceva spectaculos, nu la vreo funcție cu birou la etajele superioare. Visase doar să fie vânzătoare. Atât. La atât se rezuma orizontul ei. La contactul cu oamenii, la a vinde ceva, să nu mai fie invizibilă. Dar n-a fost să fie. Singurul fir roșu al vieții ei era gunoiul altora.
Atunci am realizat că, în timp ce eu o invidiam pentru liniștea ei aparentă, ea ne invidia pe noi. Pentru că putem să lucrăm la birou, departe de mirosul pungilor de gunoi, în haine curate, cu mâinile fără mănuși de cauciuc.
Și mi-am dat seama de ceva esențial: fiecare dintre noi strânge un gunoi.
Unii strâng gunoi fizic. Alții, gunoi emoțional. Unii adună resturi de cafea și ambalaje, alții adună frustrări, urgențe inventate și presiuni inutile. Și niciun gunoi nu e mai „ușor” decât celălalt. Tot gunoi rămâne.
Lecția pe care am primit-o a fost dureroasă: oricine poate fi invidiat, dar nimeni nu e pe deplin împăcat. Iar ceea ce ni se pare simplu la alții e de fapt un drum care ascunde aceeași oboseală, aceeași neputință, aceeași dorință de a fi… altundeva.
De atunci, când îmi privesc coșul plin de deadline-uri, îmi amintesc de ea. De femeia care și-a rezumat viața într-o propoziție sfâșietoare:
„Toată viața am strâns gunoi.”
Dar diferența este asta: ceea ce pentru noi e prilej de plângere, pentru altcineva e un vis neatins. Ceea ce noi blestemăm într-o zi grea, altcineva ar primi cu recunoștință, doar pentru a-și simți viața puțin mai senină.
Adevărata lecție nu e să ne comparăm, ci să ne plângem mai puțin. Să ne uităm la ceea ce avem și să ne amintim că pentru cineva, exact asta este libertatea, exact asta este șansa, exact asta este lumina.
Pentru că, în final, nu există vieți „ușoare” sau „grele”. Există doar ochi care privesc la ce au și aleg să fie nemulțumiți, în timp ce alții privesc de la distanță și ar da orice să fie în locul lor.
