În 2025, Parisul i-a oferit consacrarea supremă: retrospectiva „Temple of Love” la Palais Galliera, un muzeu dedicat modei. Acolo, vizitatorii nu au descoperit doar colecțiile iconice, ci și fragmente din universul său intim: camerele lui hollywoodiene reconstruite, o selecție de mobilier sculptat din alabastru, os sau lemn pietrificat, dar și o statuie a designerului care… urinează. Da, o instalație self-parody, dar și un reminder că Rick Owens nu ezită să-și desacralizeze imaginea.
Extravagantul care a devenit normă
De-a lungul timpului, Owens a făcut din șoc un instrument artistic. În 2013, a invitat trupe de step americane să transforme podiumul într-o explozie de energie, anulând liniștea protocolară a show-urilor clasice. În 2015, a dus șocul mai departe: modelele de pe podium au apărut purtând alte modele pe umeri, transformând hainele într-o arhitectură vie a sprijinului reciproc. Tot atunci, în colecția masculină de toamnă/iarnă, a introdus nuditatea frontală, un gest brutal care a scos corpul masculin din zona convenției și l-a transformat într-un manifest. Pentru el, moda nu este doar despre îmbrăcăminte, ci despre a pune corpul în centrul unei liturghii contemporane.
Din Porterville la Paris, cu ocol prin underground
Rick Owens s-a născut în Porterville, California, a studiat la Otis College of Art and Design și apoi pattern-making la Los Angeles Trade-Tech College. La începutul anilor ’90 copia tipare pentru knock-off-uri ieftine—o școală dură, dar care i-a dezvoltat rigoarea tehnică. În 1994 își lansează propriul brand, iar în 2003 se mută la Paris alături de partenera sa, Michèle Lamy, artista cu care formează un cuplu mitic în lumea modei. Împreună au transformat o clădire istorică, fost sediu Mitterrand, într-un laborator creativ, un mix între atelier, templu și scenă de performance.
O viață ca ritual
„Cheerful depravity” – așa își definește Owens filosofia. O combinație de disciplină aproape monahală și hedonism. Designerul are o rutină strictă de antrenament zilnic, considerând corpul un instrument de construcție etică, nu doar estetică. Îl vedem în hainele lui: siluete sculpturale, proporții monumentale, platforme obscene – toate gândite ca armuri ritualice pentru o lume care trăiește între apocalipsă și renaștere.
Alături de Lamy, Owens a creat un ecosistem complet: parfumuri, mobilier, spectacole sau instalații. În acest univers, totul e parte din aceeași mitologie: viața personală devine parte din operă, iar opera devine parte din viață.
Colaborări care schimbă canonul
În afara podiumului, Rick Owens a influențat mainstream-ul printr-o serie de colaborări, fiecare dintre ele transformând obiecte banale în manifeste estetice. Linia DRKSHDW, lansată în 2005, a devenit laboratorul său de denim, jerseu și utilitarism, adică spațiul unde experimentele s-au transformat în uniforme pentru o nouă generație de adepți.
Împreună cu Converse, Owens a lansat TURBODRK, celebrul Chuck 70 cu vârf pătrat și limbă alungită, care a devenit un icon global, purtat deopotrivă de fani hardcore și de adolescenți aflați la prima lor inițiere în estetica gotică. Colaborarea cu Birkenstock a fost dusă într-o zonă întunecată și utilitară, demonstrând că și confortul poate fi transformat într-un statement.
Dar lista nu se oprește aici. Owens a rescris canonul și în sport: alături de Adidas, a creat siluete de sneaker revoluționare, precum Tech Runner sau Mastodon, încălțări care păreau desprinse din filme SF, dar care au devenit cult instantaneu. Cu Moncler, prin proiectul Genius, a dus ideea de outerwear la extreme, construind siluete dramatice, sculpturale, care au părut mai aproape de artă contemporană decât de echipament pentru iarnă.
Și, desigur, nu putem trece cu vederea cizmele Kiss, platformele suprarealiste care transformă mersul într-o procesiune ritualică. Owens nu face simple produse; el creează obiecte-totem care modifică felul în care purtătorul se mișcă, se raportează la sine și la lume.
Controversele care au aprins titluri
Rick Owens a știut mereu să joace pe muchia dintre artă și scandal. În 2015, o prezentare a fost deturnată de un model care a afișat mesajul „Please Kill Angela Merkel”, un protest politic care a rămas înscris în istoria show-urilor Owens. Alteori, șocul a venit chiar din gesturile artistice asumate: sculptura sa care urinează, un act de auto-parodie care a stârnit râsete, indignare și fascinație în egală măsură.
Controversele nu s-au oprit la podium sau la instalații. Recent, Owens și-a făcut apariția și pe OnlyFans, unde postează imagini cu propriile picioare — un gest pe care l-a explicat ca fiind la intersecția dintre autoironie, cultul fanilor și explorarea frontierelor intimității publice. Pentru un designer care și-a transformat corpul în statement, această alegere nu a părut deloc surprinzătoare, ci o extensie firească a esteticului său radical.
În Asia, numele său a apărut colateral într-o altă dispută: influenceri chinezi, îmbrăcați în „stil Rick Owens”, au fost opriți la intrarea în Orașul Interzis, declanșând un val de reacții pe rețelele locale și punând din nou în lumină tensiunea dintre estetica gotică și codurile rigide ale protocolului turistic.
Owens știe că atunci când transformi moda într-un performance permanent, imprevizibilul și controversa fac parte din prețul de intrare.
O genealogie a „ciudățeniei”
Eticheta de „ciudat” nu-i face dreptate. Rick Owens este ciudat în sensul în care un filosof este ciudat. Metoda lui se bazează pe trei axe: demontarea codurilor (gender, corp, convenție), trans-disciplinaritatea (modă, mobilier, performance, muzeu) și ritualul (muzică, lumină, fum, procesiune). Totul se transformă într-un cult care oferă mai mult decât haine: oferă un cadru de apartenență.
Din glunge în canon
De la începuturile sale underground, când inventa termenul „glunge” (glam + grunge), până la consacrarea la Palais Galliera, Rick Owens a parcurs un drum rar întâlnit: din outsider a devenit canon. Puțini designeri primesc retrospective majore în timpul vieții; Owens, însă, a fost expus atât la Triennale di Milano (2017–2018), cât și la Galliera în 2025.
Concluzia?
Alături de Michèle Lamy, Owens a construit o mitologie în care disciplina corpului, umorul negru și hedonismul coexistă. Este un teritoriu estetic în care granițele dintre artă, viață personală și performance se contopesc, până când nu mai știi unde se termină omul și unde începe opera.
De aceea, Rick Owens nu trebuie înțeles ca fiind „ciudat” sau „excentric”. Trebuie citit ca un ecosistem estetic, o lume alternativă cu propriile reguli, propriile simboluri și propriul cult. În fața acestei lumi, alegerea e simplă: ori rămâi spectator fascinat, ori devii adept.
